Viata nu este tocmai asa cum am visat.o noi de mici, cum ne.o imaginam in adolescenta sau cum o simtim atunci cand suntem aproape de parinti…
Si azi imi e greu pe suflet… de cateva zile simt nevoia de a vorbi cu cineva, de a ma descarca.
Unora nu le spunem greutatile noastre, pentru ca si asa le este greu si plang pentru noi, aici ma refer la parintii mei, mereu le zambesc si le spun ca e bine, desi ochii imi sunt plini cu lacrimi cand vorbesc cu ei, iar nodul din gat efectiv ma sufoca si nu imi permite sa vorbesc. Altii nu m.ar intelege, altii m.ar acuza… lacrimile curg.. ridic capul si incerc sa vad partea buna a lucrurilor, partea plina a paharului.
Uratu e ca nu reusesc sa traiesc, ma simt doar o umbra, desi mi sa reprosat ca eu traiesc in timp ce altii incearca sa supravetuiasca… Dar nu au dreptate, nu o sa ma cert si nu o sa incerc sa ii conving. Nu traiesc, sunt o umbra ce peste un timp va renaste din cenusa, renunt la cativa ani de tinerete pentru a.mi construi o baza…
Am inceput deja, sunt mandra de mine, mii greu dar sunt optimista…
Stiu ca iar sunt ganduri confuze, incurcate si poate fara nici o logica, insa e doar o descarcare…. prea putini ar sta sa iti asculte durerea din suflet, iar cei care ar putea sa faca acest lucru ori sunt departe,ori nu vrei sa le ingreunezi sufletu cu suferinta ta… asa ca imi descarc toata energia negativa si tot ce ma chinuie in aceasta tastatura si pastrez doar umbra…
Azi mi-a revenit in minte imaginea ce am lasat.o un urma acasa atunci cand am plecat. Mama ramasa la poarta plangand, iar tata cu ochii in pamant nu scotea nici un cuvant, avea si el ochii plini de lacrimi desi incerca sa fie tare, imbratisari si lacrimi…. Desi am fost plecata mai multi ani, am fost departe de casa, mi.am luat ramas bun de mai multe ori de la ei, insa aceasta ultima data a fost mai dureroasa, mai grea, mai nu shtiu cum… si pentru mine si pentru ei.
Ma apasa dorul si singuratatea, strainatatea si rautatea. Imi lipsesc parintii, imi lipsesc fratii, imi lipsesc prietenii, imi lipseste iubirea…
Dar… tot raul e spre bine…
Parintii au cerut de la mine mereu un singur lucru „sa fiu fericita”, mi.au zis ca atunci cand v.or simti ca sunt eu fericita v.or fi fericiti si ei. De asta nu o sa dau dovada de slabiciune si nu o sa cedez in fata vietii… sunt mandra ca acum am reusit sa fiu pe propriile picioare, sa ii ajut pe ei si sa incep sa realizez cate ceva.
O sa reusesc, chiar daca inca nu mi.am propus nimic 😀 trebuie sa reusesc, pot sa reusesc… 🙂