Furiea…

Eu si cred ca fiecare din noi avem momente in  viata in care suntem suparati pe tot si toate, fara motive, fara vinovati, doar o ura si  o rautate  chinuitoare ce doare si  roade in interior.  Aici apare intrebarea: Cum am  putea pune propriul suflet la adapost?  Cum stingem focul din noi? Cum oprim uraganul din interior? Pentru  a ne elibera pe noi, dar a nu afecta pe nimeni.

Uneori ascult muzica, alteori  ma refugiez in dulciuri, nu mai  tin cont de nimic, rareori  incerc sa ma gandesc  la latura inferioara a vietii, la momentele grele prin care am trecut, imi da putere si curaj, de cele  mai multe ori ma gandesc la familia mea, sunt doza mea zilnica de viata, fiecare gand catre ei imi  da faraq sa vreau o lacrima   dosita in coltu ochiului…

Dar cand nimic din toate astea nu mai ajuta iar  fortele sunt pe  sfarsite, se epuizeaza rezervele, se transorma toate culorile in gri… ce  mai pot sa fac?

Ramane o ultima solutie…  inchid ochii si visez 🙂

E atat de placut in vise, e totul  asa cum imi  doresc, e totul  atat de senin,e atat de parfumat, atat de lin, de armonios… As vrea sa  adorm visand asa si sa nu ma mai trezesc. Nu imi este dor de furiea ce am lasa.o  dincolo de cortina visului

AZI L-AM ASCULTAT LA NESFARSIT, NICI EU NU STIU DE CE…

Mii dor

Mii dor sa fiu mangaiata de adierea vantului de tara, mii dor sa imi  gadile talpile gropile pline de apa, dupa o ploaie de vara, mii dor sa fiu incantata de  fosnetul frunzelor de codru, mii  dor de murmurul de apa, mii dor de soarele copilariei mele,  mii dor  de  linistea naturii.

 

 

 

Aglomeratia  marilor metropole, tot modernismul  asta ne-au  furat tot ce aveam mai de pret,  am uitat sa ne mai bucuram  de acele clipe in care suntem doar noi, natura si Dumnezeul nostru. Am uitat sa ne acordam putin timp pentru noi. In  goana spre mai mult, in fuga spre mai bine, in foamea  de bani uitem sa mai privim inapoi, nu avem timp sa mai privim inainte, nu mai avem timp pentru noi si pentru cei ce le pasa de noi.

Caracterul…

Buna intrebare, ce  este caracterul?

CARACTERUL –

• 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter.
•  2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare.
• 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism

Asta ar fi o difinitie data de un dictionar explicativ. Si totusi  scurt pe doi as spune ca e ceea ce suntem noi, ceea ce gandim, ceea ce facem, ceea ce vrem.

Dar ajungem de multe ori in viata   cand ne dam seama ca in comportamentul nostru, in  ceea ce este  asa numitul caracter, ceva nu e in ragula. Realizam asta si incercam din rasputeri sa schimbam, daar e peste puterile noastre.

Acum  sunt si eu in aceeasta dilema, sunt intr.un impas in care as vrea sa  intorc fila si sa fiu o alta persoana. Dar marea problema e ca nu shtiu ce sa schimb, nu shtiu cum sa schimb, dar simt nevoia unei doze de bunatate si de indulgenta in  ceea ce sunt eu. Insa ceea ce ma sperie cel mai mult  si la care nu shtiu sa dau un raspuns, e daca eu am nevoie de asta?

Azi  ma intreb ce fel de om sunt? Daca am nevoie in viata mea de un pic de bunatate sau  de un pic de egoism?

Azi nu stiu sa imi  raspund mie care este caracterul meu, sunt confuza si  pierduta in propriul suflet. MA sufoc cu propriile mele ganduri.

Mii  dor de naivitatea si inocenta adolescentei, ce caracterele slabe si sensibile ale pustoaicelor visatoare.

Caracterul dur, rigid,puternic, rece pe care il poate vedea oricine la mine e defapt doar o cochilie al unui suflet sensibil.

 

Intre FALS si ADEVAR

Un subiect despre care am  vrut de multa vreme sa scriu, iar acum ma tot gandesc cu ce sa incep, de unde sau de la cine…?

Am urat si am detestat mereu falsitatea, fatarnicia, linguseala si tot ceea ce  face parte din acest capitol. Am  preferat mereu o perere sincera, un gand raspicat, un adevar ce doare, dar totul sa fie  sincer si de la inima la inima.  Mereu am intalnit persoane diferite, ca tara, ca origine, ca si caractere. Nu am facut nicicand un  barem sau un standard al  interlocutorului. Am acceptat  oamenii asa cum sunt si am incercat sa ii inteleg. Chiar daca  de cele mai multe ori vedeam in  spatele  zambetelor lor  invidie si ura, sau in spatele privirei dure vedeam un suflet ranit  si sensibil. Am avut chiar situatii in care oameni ce ii  cunosc  de  aproape o viata sa imi zabeasca dulce si sa imi  spuna  cat bine imi  vor si  defapt sa  citesc in privire  ceea ce ascundea defapt sufletul.  Sau  oameni ce  iti  spun raspicat in fata cat de  nimic esti pentru ei si cat te urasc, dar defapt  te.ar ajuta  fara sa le ceri asta.

Cu  trecerea timpului, dar si datorita faptului  ca a trebuit sa  locuiesc cativa ani in Romania, iar apoi sa plec si sa  locuiesc alti  ani in Italia, am realiza si am comparat aceasta   fata a falsitatii si al adevarului de pe chipurile oamenilor.  cu mare regret si cu mare stupoare, cu  o mare rusine chiar ajung sa recunosc  ca eu  prefer FALSITATEA…

Multi  din cunoscutii mei, romani, moldoveni  sau oricare alta nationalitate acuza italienii  pentru fatarnicia lor, pentru falsitatea lor, pentru ceea ce sunt ei. Nu  vreau sa zic, ca iubesc aceste  chestii, dar daca e sa  compar  o privire  rautacioasa a unui  roman  si un zambet fals a unui  italian, as alege acel zambet.   Sa compar un  roman  caruia ii ceri ajutoru in legatura cu o strada, spre exemplu si iti zice o adresa gresita pt a se distra, cu  un  italian care  iti zambeste si se  scuza zicand ca nu shtie, iar accept   acel zambet fals.  Lista acestor comparatii poate continua.

Acum  ne intrebam de unde atata rautate in noi?  Cum am ajuns  sa  ne lipseasca bunele maniere si sa   devenim atat de reci?  Poate multi  o sa ma acuze pentru asta. Nu vreau  sa injosesc pe cineva, si nici sa inalt   pe altcineva, dar am ajuns un popor rusinos.  Am ajuns sa avem un comportament  nu intocmai bun de urmat. Oare sa fie saracia de vina?  Nu  si da….

Oare sa fie atat de greu sa renuntam la rautate si  sa invatam sa impartim zambete?

Multi pot afirma ca daca esti  prea bun  lumea te poate lau de prost. E un mare adevar si aici… Insa acum vorbim  doar de amabilitate, de gentilete, de omenie, pe care multi  dintre noi am  pierdut.o  undeva in inimi frante, in sentimente ranite, in exces de bunatate.

Pentru  noi  v-or fi zilele mai senine  pe cerul sufletului dak in loc de  o privire cruda am imparti zambete   dulci,  daca am invata sa ne bucuram de fericirea celor din jur,   in loc sa  ne  lasam coplesiti de invidie

Pentru cei din jurul nostru va fi mai placut  sa ne vada  fericiti si cu  un zambet pana la urechi, decat bosumflati si mereu nemultumiti, Iar  daca cineva nu se bucura de fericirea noastra nu are decat sa intinda o maina pentru al ajuta si pe el sa fie fericit.

Dar nu, nu putem fi noi asa,  cu mare regret recunosc  ca suntem  inglodati in   rautate, e greu sa  ne mai fortam sa ne mentinem la suprafata. Fara sa ne dam seama iesim  diminetile din casa, grabiti sa ajungem la munca, nervosi   din cauza agitatiei din strada sau din  autobuse nu  mai avem timp sa ajutm un batran, sau sa zambim pur si simplu pentru ca e o  noua zi frumoasa. La  munca iar agitatie, sefu nervos,  colega enervanta, tu stresat, nu mai e loc de zambete.  Iar priviri reci, iar aglomeratie.  Spre seara se lasa oboseala si incarcatura unei zile de munca in care nu ai avut timp nici macar pentru o gustare scurta…  si iar nu iti arde a amabilitati sau  zambete.

Si tot asa zi de zi, fara sa ne dam seama cum suntem posedati de stresul cotidian.

Oare e greu sa impartim zambete?  Sunt gratis, nu au nimik de a face cu criza, plus ca sunt si placute…pentru noi si pentru cei ce le primesc.

Zilele trecute  in tren dimineata mia zambit  o copila, fara sa ma cunoasca fara nici un motiv, dar zambetu ei si azi ma face parca sa ma simt, mai  nu stiu cum. Sa invatam sa fim mai calmi, mai calzi si mai  rezervati in a arunca cu venin…

De asta iubesc falsitatea strainilor. Da mai bine un zambet fals, decat o privire rautacioasa, mai bine  o privire calda decat  o alta privire aroganta si superioara…

Romanii  au fost mereu  apreciati pentru caldura,  bunatatea,   omenia,   cumsacadenia,   amabilitatea si lista poate sa  decurga  mult mai mult….  unde ne.am  pierdut calitatile?  Unde  sunt  sufletele de romani ????????

 

p.s.   nu generalizez, dar procentajul e ingrozitor de mare….