Intre ieri si mane e un simplu azi. Un azi mai bun decat acel de ieri si tind sa cred ca mai putin luminos decat cel de mane. Mii dor de un azi linistit, de un mane senin, vreau sa uit acel ieri tumoltos.
Un simplu…
Am iubit, am urat, sau cel putin asa credeam. Imi aratam si declaram iubirea la superlativ. Am spus.o ori de cate ori am simtit. Pana am primit replica ca acel „Te iubesc” atat de important pentru mine devenise ca un fel de „Buna ziua” pentru cel care il primea.
Am renuntat la El, nu am mai spus ca iubesc si nici nu am mai avut curajul de a mai iubi la fel.
Acum e totul diferit. Simt semtimente diferite, traiesc momente diferite, gandesc diferit, ma manifest diferit, sunt diferita eu insami. Simt ca incep sa tin la El mai mult de cat la mine. Si totusi astept acel timp in care o sa pot sa ii zic acel „te iubesc” care asa fie simtit si perceput la valoarea care o exprim 🙂
Da, sunt o balanta…
E ceva vreme de cand sunt confuza, am ganduri contradictorii, sunt mereu absenta, sunt pierduta in propriile ganduri. Confrunt in sinea mea si duc o lupta cu ceea ce mi.as dori si ceea ce ar trebui. Dar atat de confuza in cat azi pot zice ca vreau punctul „A „,dar trebuie „B” si mane cred viceversa. Nu mai stiu ce sa aleg.
Viata trebuie traita nu asa cum trebuie si nici asa cum am dori noi. Nu exista parametri si baraj pentru corectitudinea vietii, dar exista legi nescrise. Ar trebui sa putem face o proportie intre acest „ar trebui” si intre acel „as vrea”.
Insa ajunsi la rascrucea ce stim ca ne poate influenta devinitiv si irevocabil viitoru, parca apasa si mai greu gandirea in luarea unei decizii.
Vreau si stiu ca e corect, poate trebuie, sau poate nu… Dar aici apare acel „Mii frica”. si nu sunt genu de persoana care sa spun prea des chestia asta, (bine vorbind la pripriu mii frica si de inaltime , si de intuneric, si nu mai zic de paianjeni sau multe alte alea). dar aici e acea frica de a lua decizia pe care mi.o doresc.
Sa fie lipsa de curaj, sa fie dorinta de indipendenta, sa fie acea tarie in care feninismu predomina involuntar?
Intre inima si ratiune aleg ratiune. Poate e gresit, insa inima nu ma lasa daca eu consider ca nu esta corect. Mi sa reprosat nu o singura data ca traiesc „dupa reguli, ca la carte”, dar traiesc dupa regulile impuse de mine, nu cred ca e ceva gresit. Insa situatia in care sunt acum e mai ciudata, sunt nevoita sa iau o decizie in care inima imi zice :
– E timpul sa o faci, e ceea ce trebuie sa faci, e ceea ce vreau eu. Si tot aceeasi inima imi zice:
-Dar gandestete bine, nu vreau sa sufar iar, nu mai pot suporta o alta deceptie.
Dilema este ca vreau totul sa decida inima, dar ea e mai indecisa decat mine.
Sa las ratiunea? Este exact la fel.
Sunt pusa intre „Da ” si „Nu” , intre a „Avea incredere” si intre „A fi prea dura cu mine si cei din juru meu”
Da…. sunt o balanta din toate punctele de vedere, de cele mai multe ori cantaresc prea mult viata mea. Iar pana cantaresc ceea ce trebuie sa „vand” pleaca „cumparatorul”
Mai e in fata mea,deci nu mai tb sa cantaresc mult, trebuie sa ma decid rapid.
Sa plec sau sa raman?
Si iar e luni
Si iar e luni, sunt trista si fericita. E o stare de spirit ce imi da motive sa fiu si trista, si fericita, sa zambesc si sa imi fie dor.
Rascolesc imi mintea mea amintirile si zambesc amar.
Un luni singuratic, dar frumos dupa un magnific weekend
Dor de Acasa
Departe este casa
Departe suntem noi,
Mai trista este masa
Mii dor de mor, de Voi.
Amara esti strainatate,
Amar e gandul meu la ei,
Dar numar zilele ce trec
Sa ma intorc, sa nu mai plec.
O nebunie…
Iar si iar, si iar, ma conving cu fiecare zi ce trece tot mai mult si mai mult ca iubesc la nebunie toamna. Acele zile in care merg prin frunzele cazute si parca mii si lene sa ridic picioarele, le las pur si simplu sa simta si sa miste fiecare frunza moarta. Moarta si in acelas timp inca vie, pentru ca inca misca (chiar daca nu e decat pusa in miscare de adierea vantului tomnatic) , vie pentru acel sunet care il scoate, acele fosnete care puse impreune suna asemenea unei molodii melancolice si linistitoare. Acele culori pentru care nu exista cuvinte si nici superlative pentru a fi descrise.
Ador soarele rece al toamnei, ador lumina lui, imi aduc aminte cand eram mici mama obisnuia sa spuna ca e un „soare cu dinti”, deci da, Ador si acei dinti.
Imi place la nebunie mirosul de gutuie coapte, care nu iti pot aminti decat de toamna. Ador toamna.
Sa imi desfac bratele si sa incer sa prind si sa fur cat mai mult din aceasta frumoasa toamna, pentru ca imi va fi dor de ea la iarna… Multi dintre noi cred ca au iesit in parc, prin covoru de frunze sa alerge, sa adune buchetele pe care mai apoi sa le arunce in sus si cu bratele intinse sa se bucure de frumusetea toamnei.
Da azi recunosc ca sunt indragostita, iubesc la nebunie Toamna :*
Acasa
De cateva zile tot ascult muzica si ma gandesc la „Acasa”. Un cuvant atat de simplu, de neimportant poate uneori, dar atat de adanc. Majoritatea din noi folosim „Sumn acasa” , „Merg acasa”… Dar se pune intrebarea unde este cu adevarat acasa?
Pana putin timp in urma, ba chiar si acum mai folosesc „sunt acasa”. Insa casa nu este acolo unde stam, unde traim, unde avem un apartament in chirie, unde petrecem cea mai mare parte din timpul nostru. Cu adevarat Acasa, este acolo unde am crescut, este acolo unde ne asteapta mama si tata. Este acel loc ce ne trezeste toate amintirile, ne rascoleste toate sentimentele, Acasa e acel loc ce nu trebuie sa il uitam, si unde mereu trebuie sa nu uitam sa ne intoarcem.
Acasa … acolo ne simtim noi, acolo mai suntem copii indiferent de varsta, acolo putem sa uitam de tot, sa radeam, sa ne jucam, acolo traim…
Ce e in sufletul fiecaruia din noi, atunci cand te suna mama si te intreaba „unde esti?” iar tu raspunzi simplu „acasa” si dupa o scurta pauza urmeaza o alta intrebare „PE ACASA CAND MAI VII?” …. Aici cred ca li se inmoaie picioarele tuturor si li se rupe sufletul. Pentru ca anume in acele momente realizam care este sensul si rostul cuvantului „acasa”.
Pentru mine Acasa este acolo unde am lasat.o mama, unde ma asteapta tata, unde am depozitat amintirile, unde mai traieste copilaria, unde mai sunt inca eu un copil, unde regasesc caldura, unde sunt eu…
Ce dor imi e de Acasa…
Acele zile
Acele zile in care nu ai chef de nimic, acele zile in care lenea te copleseste, acele zile in care melancoliea pune stapanire pe tine si tot ce iti doresti este El. Acel El care iti umple zilele si le da viata. Acel El care te face sa traiesti si sa devii dependenta de ceea ce esti tu cand il ai aproape. Aceste zile in care simti ca respiri prin caile lui respiratorii, vezi totul prin ochii lui si te regaseti pe tine undeva aproape de El, chiar daca e departe…
Inca o zi nostalgica :* 🙂
Happy Halloween
Da, frumoasa seara 🙂
Am inceput dupa amiaza cu strigate, zambete, galagie si entuziasm de copii costumati. Care mai de care, diversitate de idei si imaginatie. Majoritatea insotiti de parinti, bunici, dar in numar mare. Strada rasuna de Halloween. Initial nu mi.am dat seama despre ce este vorba si sincer nici nu ma interesa prea tare. Linistea se pierduse galagia persista si sunetele, urletele, tipetele de copii parca mai ciudate si mai stranii.
Am inceput in sinea mea sa simt de la distanta ceea ce se chema sarbatoare 😀
Totul bine si frumos. Ei cu sarbatoarea lor, eu cu plictiseala si golul meu. Pana in momentul in care mi.a sunat cineva. Era ora tarzie, si cum stiu ca nimeni nu vine neinvitat, si cum nu invitasem pe nimeni … am simtit un fior (chiar daca mic…dar l.am simtit pe sira spinarii). Evident ca nici macar nu am raspuns, am fugit direct spre geam sa vad cine este.
Trei copii costumati, cuprinsi de atmosfera sarbatorii, parca ar fi stiut k o sa merg la geam :)) erau toti trei cu papetele ridicate spre geamul de la ultimul etaj. Cand m.au vazut la geam au inceput sa strige „Ne dai dulciuri sau te speriem?” :)))
Ce sa mai sperie, eu ma speriasem deja :d au fost tare dulci. Fara sa vreau m.au adus in lumea sarbatorii, mi.au rascolit amintirile cand impreuna cu fetele mele sarbatoream si noi…
Acum sunt nostalgica… Dupa copilarie, Dupa persoanele ce m.au marcat, dupa tot ceea ce inseamna amintiri de neuitat
p.s. „Mersi mult acelor pitici adorabili” :*
…
Iar este luni, dar azi e un „luni” mai special. Azi desi ar putea fi altceva, desi mi.as dori altceva, zambesc si sunt fericita. Ma bucur de orice nimic, ma bucur de ce am si de ce imi lipseste. Azi sunt fericita….
Ascunsa dupa un Zambet 