Am fost in sfarsit acasa. Acel loc care ma asteapta mereu cu un dor nebun si cu o caldura nemarginita. As avea atatea de povestit despre sarbatorile de iarna, un subiect inepuizabil.
Altceva ma chinuie. Sunt cei patru ochi ramasi inlacrimati la poarta. Trebuia sa plec, sufletul imi spunea dinnou ca plec, pentru nu stiu cat timp. Parintii ma petrec pana la poarte, cum o fac ori de cate ori ies din curte, chiar si pana a merge la magazin. Insa de aceasta data era cu totul si cu totul diferit… simteam cum se rup bucati din sufletul meu, si totusi tineam parca cu dintii acei stropi sa nu alunece pe obrajii impovarati de dor, chin si strainatate.
Mama ma srange cu dor la piept si ma suruta. Simteam acel tremurat greoi sub bratele mele si parca nu imi mai doream sa plec. Am incercat cu greu sa ma desprind sa imi imbratisez tatal, o imbratisare pentru ca plec, nu stiu pentru cat timp, plecam… Insa atunci cand am vazut ochii plini de lacrimi, ai unui barbat, un barbat ce nu il mai vazusem plangand, am lasat ploaia de lacrimi sa curga, sa imi spele suflelul ingreunat de povara instrainarii.
Am plecat, a plecat doar corpul meu, pt ca sufletul imi ramasese acolo undeva si privea inmarmurit acei doi parinti, cum se uitau lung dupa copilul care pleaca,
Acei doi parinti inlacrimati si cu sufletele facute scrum. Mi.am lasat inima acolo, rugand.o sa aiba grija de acei sfinti, de acei ingeri ai mei.
Nimic mai greu in acest moment decat gandul la ei si imaginea sinistra lasata in urma, acei parinti inlacrimati la poarta. Acolo imi si asteapta revenirea, la umbra nucilor de la portita, m-astepta doi parinti.
Ascunsa dupa un Zambet 